Despre Buftea

Orasul BufteaPrima atestare documentară a unei aşezări pe teritoriul actual al localităţii este menţionată într-un hrisov din 15 iunie 1577 (satul Măneşti).

Un document important care dă originea numelui de azi al localităţii în totalitatea ei, Buftea, este actul din 20 iulie 1752 care menţionează “Odaia Buftii” de pe moşia Măneşti.

În anul 1968, Buftea a fost declarată localitate de tip urban, un rol important avându-l poziţia acesteia, în apropierea Bucureştiului.

 Domeniul Stirbey

Barbu Ştirbey, domnitor al Ţării Româneşti între iulie 1849 – octombrie 1853 şi între octombrie 1854 – iunie 1856, a moştenit Domeniul Ştirbey de la părintele său adoptiv, marele vornic Ştirbey. Având o formaţie intelectuală modernă, pe care i-o asiguraseră şi studiile la Paris, domnitorul s-a consacrat preocupărilor sale politice, intervenind destul de puţin asupra Domeniului, pe care l-a lăsat la rândul său moştenire fiului său, Principele Alexandru Ştirbey (1837-1895).

Mai puţin preocupat de politică, Principele, născut şi educat la Paris, a fost în schimb o fire dinamică, cu o înţelegere excelentă a timpului său, care, la îndemnul tatălui său, Domnitorul Barbu Ştirbey, a dezvoltat puternic Domeniul Ştirbey, dându-i o dimensiune industrială şi comercială. Principele a amenajat parcul, a construit Palatul şi Biserica, precum şi numeroase obiective funcţionale, doar parţial prezervate astăzi.

Barbu Alexandru Ştirbey (1872-1946) a moştenit Domeniul de la tatăl său la doar 23 de ani. Om politic şi, deopotrivă, un întreprinzător abil şi pasionat, educat şi el la Paris, Prinţul Ştirbey a dat Domeniului strălucirea conferită de generozitatea spaţiului şi fericita amplasare, valorificând la maxim potenţialul său economic dar, mai ales, introducându-l în circuitul înaltei societăţi bucureştene.

Regina Maria păşeşte pentru prima oară pe Domeniul Ştirbey în 1909 şi va urma să frecventeze constant acest spaţiu, despre care a lăsat una dintre cele mai calde mărturii:

Buftea era un domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de Bucureşti, iar prinţul Ştirbey croise în pădure lungi alei pe care le puteai goni în galop, pe un drum bătut, lungime de mai mulţi kilometri. Atât prinţul cât şi trei dintre fiicele lui erau călăreţi cât se poate de buni şi petreceam de minune împreună. Mi-era dragă acea pădure cu covorul ei de flori ce se schimbă după anotimp, de la mica brânduşă galbenă până la floarea de măzărică din mijlocul verii, de un vânăt adânc, care-şi întindea minunatele mănunchiuri peste tot pământul. Când închid ochii parcă simt mirosul pătrunzător al  tufişurilor de stejar care îşi răspândesc îndeosebi aroma spre seară şi par a-şi revărsa până şi fundul sufletului în ceasurile răcoroase ale amurgului. ”

Parteneri